Au trecut 20 de ani de la Word Cup ’94, un Campionat Mondial unde, la un moment dat, am conştientizat cu toţii că avem o şansă unică, aceea de a ajunge între cele mai bune patru echipe din lume. Am fost aproape. Chiar foarte aproape. Răducioiu, conştient parcă, şi el, că este o şansă unică pentru noi, a egalat Suedia, apoi a dus România în avantaj. A venit, însă, golul lui Kennet Andersson din minutul 115. Nimeni nu credea că vom mai fi egalaţi, dar, gafa lui Prunea a trimis meciul la loteria penalty-urilor. Din păcate, am tras „lozul” necâştigător, dar, printre lacrimile de durere ale românilor au fost şi câteva de bucurie, fiindcă am obţinut o performanţă istorică. Ne-am bucurat de parcă am fi realizat, încă de atunci, că România nu va mai ajunge să joace un sfert de finală la un Campionat Mondial. Parcă ştiam că în următorii 20 de ani nu vom mai vedea un adevărat „Rege” cum a fost Hagi în ’94, că nu vom mai vedea un Ilie Dumitrescu ce poate fi „omul potrivit la locul potrivit” şi un Florin Răducioiu care poate „croşeta” orice apărare adversă. Word Cup ’94 a fost, cu adevărat, şi Mondialul nostru. Sau, poate a fost mai mult al nostru decât al lor. Toată lumea era a noastră, însă, dintr-o dată, visul american s-a terminat, apoi n-a mai fost nimic.
„Generaţia de Aur” a mai obţinut calificări la Campionatul European din 1996, la Campionatul Mondial din 1998, când a pierdut în optimi în faţa Croaţiei, Davor Suker transformând un penalty inventat de arbitrul argentinian, Javier Castrilli. A fost, parcă, o răzbunare pentru rezultatul din ‘94, când „tricolorii” învingeau cu scorul de 3 – 2 Argentina marelui Maradona.
În acest an a fost, din nou, şansa unei generaţii. O şansă pe care, din păcate, nu am reuşit să o fructificăm. Vorba unui specialist: „nici fotbalul nu mai merge în ţara asta”. Pentru România, era al doilea baraj de calificare la Cupa Mondială, după cel din 2001, pierdut în faţa Sloveniei. 16 ani au trecut de la ultimul Mondial la care a fost prezentă România, Coupe du Monde 1998. 16 ani în care ar fi trebuit să învăţăm ceva. În primul rănd, că trebuie să învestim mult mai mult în centrele de copii şi juniori şi să-i motivând cu ceva pe tineri, nu doar să le promitem. Victor Piţurcă a declarat în presa centrală că se simte frustrat de faptul că România nu a ajuns la Mondialul din acest an. De fapt, cu toţii ne simţim frustraţi, mai ales când vedem ce echipe s-au calificat. Singurul lucru cu care încercăm să ne resemnăm este faptul că de la Mondiale au plecat acasă după faza grupelor naţionale precum Spania, Italia, Portugalia şi Anglia. Practic, acest lucru nu ne încălzeşte cu minic, dar expresia: „să moară şi capra vecinului” caracterizează perfect spiritul românesc.
Vedem la televitor un Mondial frumos, cu surprize. Îi vedem pe Messi, Neymar, Pirlo, Van Persie, Arjen Robben, Benzema sau Muller. Sunt jucători minunaţi, dar, din păcate, nu sunt ai noştri.
În 1950, un puşti dintr-o familie amărâtă din Brazilia îşi vedea tatăl plângând, fiindcă naţionala ţării sale pierduse, pe teren propriu, Cupa Mondială. Era Pele. Marele Pele, care i-a jurat tatălui său că, într-o zi, va câştiga pentru el cel mai râvnit trofeu de pe glob. Şi s-a ţinut de cuvânt. Un exemplu din care ar trebui să înveţe şi puştii din România, iar într-o zi, unul dintre ei să-i jure tatălui său că va câştiga Cupa Mondială. Şi să se ţină de cuvânt.
